Criza viitorului - o societate care nu mai are proiecție spre viitor:

Una din crizele majore ale societății moderne - dar și a creștinismului , că tot e duminică - este legat de dispariția viitorului. Sau dizolvare.

Proiecția viitorului devine tot mai inaccesibilă pentru că imaginarul social-politic și economic & tehnologic are un fel de platzdarm axat strict pe prezent. 

Cultura prezentului are un element confuz, ca să nu zicem mai dur, legat de raportarea la trecut. Trecutul este fie negat prin lupta cu ”nostalgia” văzută ca o boală, fie prin Cancel - pentru că în trecut sunt multe elemente care pot perturba prezentul. Mișcarea spre trecut e văzută ca ceva fundamental nociv, toxic și retrograd.

Ca să nu deranjezi prezentul - tai din rădăcini trecutul. Sau îl prezinți diluat - ca un soi de votcă fără alcool sau supă dietetică. Căci în trecut sunt multe traume, păcate, crime - multă rușine, durere dar și bucurie. Totul trebuie șters, dezinfectat căci ne otrăvește prezentul.

Trecutul este prezentat ca un mare risc: el e declarat toxic și trebuie adus la zi în formula ”pozitivă”, ”utilă” ”non contradictorie” și strict ”comestibil”.

Trecutul este acceptat ca un obiect vintage - ceva estetic total depolitizat și bun de comerț spre consum plăcut. Ca un soi de reclamă a timpului.

Nimic nu e însă cu adevărat mai nociv decât să ”îndulcești” trecutul - istoria trebuie adusă în fața noastră și a copiilor noștri cu toate păcatele ei. Nu putem fugi de propriile păcate personale, comune sau istorice. Ele ar trebui asumate și găsite formule de căință, împăcare - altfel vor exploda când e lumea mai dragă. 

Excluderea trecutului - sau diluarea și depolitizarea lui - afectează mult prezentul dar mai ales viitorul: problemele neasumate și nerezolvate - șterse din memorie - devin nepermis de nocive.

De aceea cărțile vechi ne învață: să nu uităm, să nu fugim de asumare. Pietrele de aducere aminte își au rostul lor. Această memorie istorică e absolut necesară - mai ales pentru a înțelege că noi moștenim acele locuri - violențele, crimele, fapte reprobabil - din ele ne-am născut.

Cu viitorul însă avem o problemă și mai marte - trăim în: Cultura anulării viitorului.

Aici avem câteva elemente cheie legate de mecanismele sociale, economice și tehnologice care produc această anulare.

Politic: un amplu proces de negativizare a utopiei, visului: proiecția viitorului era mereu o proiecție utopică. Sau cel puțin avea multă utopie. Oamenii visau să construiască o lume mai bună și proiectau diverse utopii. Utopia avea funcția asta de a ne pune să riscăm pentru a învăța să zburăm. 

Istoric ne-am fript de multe ori: ne apropiam de cer precum Icar, ne frigeam ariile și cădeam. Și iarăși. Această rupere depășire a limitelor ne-a adus multă tragedie dar și mari realizări. 

Ultima epocă politică care predica ”sfârșitul istoriei” zice că ajunge: visul trebuie interzis prin diabolizarea lui. Cine visează e rău - cine vine cu utopii e de la cel rău. Viitorul ca proiecție trebuie interzis. Istoria s-a sfârșit: s-a încheiat. 

Acum trăim un continuu prezent: un autoritarism soft care spune că nu mai este posibilă o altă lume: trăim în cea mai bună dintre lumi posibilă. Prezentul ca o utopie la care suntem damnați. 

Singura lume e cea pe care o avem: viitorul este interzis în alte forme. Are loc un soi de instaurare a tehnocraților demo ai prezentului. Trecutul și viitorul dispar pentru un veșnic prezent.

Trăim o continuă tautologie.

Acest mecanism este întărit nu doar de politic ci și de economie și tehnologie. Economia aste de o singură formă - niciodată omenirea nu a trăit un fenomen economic unificat total - numită economie de piață bazată doar pe logica profitului. Istoria omenirii ne spune că acest tip de economie este unul dintre multiplele forme de economie: nu e singurul model și nu poate fi total. Mai există economia darului, schimbului, economia sacrificiului, economia trocului, economia risipei etc. Între tată și fiu, mamă și fiică nu poate fi o relație de economie de piață: e cu totul alt tip de economie. Dar mai nou ”copilul e o investiție”. 

Asta e ca și cum ai impune în istoria omenirii a unei forme de religie unică numită ateism: ca să avem echivalent reflexiv. Nu mai sunt acele multe forme de religii tradiționale ci este doar tautologicul ateism. Sau luam alt model. Nu că el nu ar avea dreptul să existe: dar de ce ar fi unicul și pentru toți? Cam asta avem în economie - căci ea nu e decât o teologie practică. Dar cine îndrăznește să zică altfel: nu primește porția la timp.

Noi am devenit atât de reprimați în gândire că nici nu ne mai putem imagina o altă formă de viață: precum peștii din acvariu - nu ne imaginăm că unele ființe mai și zboară nu doar înoată.

Aici avem un element economic esențial care schimbă total percepea viitorului: împrumutul și dobânda (recomand Debt: The First 5,000 Years is a book by anthropologist David Graeber & 

Theology of Debt de Hollis Phelps) . 

Viitorul este doar timpul vândut pentru un împrumut pe care tu îl trăiești în prezent ca să-l răscumperi. Viitorul nu-ți aparține ție ci băncii. De unde și teoria mea că bătălia creștină e pierdută pe moment pentru că omenirea și-a vândut viitorul și asta presupune neputința de a se mai salva. Pentru că împrumutul este o bogăție pe minus care nu-ți aparține și la care nu poți renunța căci nu este a ta, ci a băncii.

Salvarea e un act politic - a pierde lupta pentru salvare înseamnă a ieși din câmpul politic. Un împrumutat nu mai poate fi salvat - dci nu mai poate fi un cetățean cu drepturi politice. E echivalentul sclavului din antichitate.

Aici nu vorbesc de o salvare divină ci de tehnici de existență care te exclud de la ”politica salvării” - nu poți trece ”vama cerească” căci ai o datorie, o bogăție pe minus - la care nu poți renunța căci nu-ți aparține. Și atunci ești damnat la un continuu prezent pentru a răscumpără viitorul. Viitorul dispare pentru că nu-ți aparține.

Partea tehnologică produce și ea un fenomen și mai dur pentru că are o capacitate imensă de a compresa timpul și de a l percepe ca pe un continuu prezent tautologic.

Tehnologia noua și viteza de reproducere a ei reduce enorm de mult timpurile de planificări pe lungă durată - ce era înainte 30 de ani acum e redus la 3 ani - și construiește percepția viitorului nu ca pe o formă de creație proiectivă ci ca pe una de ubdatare, de reciclare. Acum ești mereu într-o continua upgradare - reinstalezi, upgradezi noua variantă tehnologică 2.0 - 5.1 etc. Viitorul doar se transformă într-o alegere la prezent a unui IA american sau chinezesc.

Viitorul începe să aibă două întrebări: de la cine te împrumuți (banca deține monopolul) și la ce ChatGPT te angajezi bonă sau la Clubul Anonimilor Singuratici.

Omul ca bonă la robotul ChatGPT.

Efectele acestui tip de continuu prezent duce la ceea ce se numește Alzheimer cultural care este o expresie metaforică folosită în sociologie, antropologie, filozofie și studii culturale pentru a descrie pierderea progresivă a memoriei colective a unei societăți — similar modului în care boala Alzheimer afectează memoria unei persoane.

Termenul se referă la situația în care o comunitate, o societate sau chiar o civilizație își pierde treptat cultura, tradițiile, reperele istorice și identitare. Este ca și cum „uită” cine este, de unde vine și ce valori o defineau: lipsa cunoașterii trecutului, ignorarea traumelor istorice, distrugerea memoriei colective, comercializarea a tot, confuzii identitară - identitatea multiplicată precum literele alfabetului ca marfă raft -, fragilizarea și fragmentarea coeziunii sociale, reducerea relațiilor la divertisment și comercial etc.

E acel sentiment de viață puerilă care tratează istoria - și viața în general - ca pe ceva ce s-a început cu noi și se termină cu noi - 

Epoca de unicitate a clonelor.

Un individualism feroce axat pe un sentimentalism isteric al prezentului fără o minimă perspectivă. Uităm că pe aici au mai trecut sute de generații care veneau de undeva și se îndreaptau undeva cu o oarecare minimă responsabilitate. Iar noi suntem parte dintr-un ciclul mare istoric: nu cu noi se începe lumea și nu cu noi se termină.

Dispariția viitorului face prezentul o trăire tautologică, repetitivă fără sens și produce o societate profund depresivă și fragmentată. Trăirea tautologică este asemenea hamsterului care aleargă pe roată care se învârte continuu: se mișcă dar mișcarea lui nu-l duce nicăieri și nu-i oferă niciun sens.

Depresia socială prin care trecem azi e legată în primul rând de aceste cauzalități sociale: e o boală în primul rând socială și în al doilea rând medicală (fără a nega acest aspect foarte grav).

Aici suntem. Ce produce asta? Dincolo de distrugerea sensului ea produce o profundă depresie socială și abandon existențial.

Bun. E mult de povestit dar....

Ce observ, căci asta studiez acum: e cum proiectul creștin legat de viitor a renunțat la ceea ce ei numeau ”escaton”. Istoria creștinismului debutează cu trăirea și așteptarea viitorului ca sfârșit ce se va întâmpla iminent și imediat - totul e trăit intens ca ceva foarte apropiat. 

Conceputul de Venire - sfârșitul istoriei - este ceva din viitor trăit ca un prezent continuu: pentru că nu știi când va fi Venirea - sfârșitul trăiești prezentul în viitor - sau viitorul în prezent: ca și cum are loc Venirea.

În epoca modernă acest Sfârșit e scos din joc.

Acest viitor este scos din discurs și practică ca ceva inutil, sau că ceva de dorit să nu se întâmple. E ceva deja uitat. Ceva scos din proiecție - iar asta face imposibil viitorul. Iar când dispare viitorul prezentul nu-și mai are sens. 

Creștinismul fără acest element fundamental devine un club de bune maniere sau de Self-help terapeutic.

Creștinismul Self-help ca și lumea politică și tehnologică actuală spune la unison: e mai mai ușor să vedem sfârșitul lumii decât sfârșitul acestei realități prezente în care trăim.

Dar pe larg despre asta - data viitoare că trebuie să fug.

Reclama din Piața Romană - cam despre asta e.