RĂZBOAIELE SÎNT URÎTE DE MAME – 1988

Peste două zile militarii din U.R.S.S. vor sărbători ziua Armatei Sovietice. Ani de-a rîndul gazetele din «necuprinsa uniune» abundau, la această dată, în materiale în care erau elogiate eroismul, forța și tăria armatei, disciplina, prietenia internațională etc. Trecînd sub tăcere, bineînțeles, crimele comise de Armata Sovietică împotriva populației din Ungaria, Cehoslovacia, Afganistan.

Conaționalii de-ai noștri sînt maltratați, uciși în Armata Sovietică numai de aceea că sînt moldoveni. E și aceasta o manifestare a internaționalismului sovietic?

Care e rolul Armatei în politica internă a Uniunii? Să ne amintim de Tbilisi, Baku, Vilnius, Riga. Să ne amintim de poziția militarilor-deputați Alksnis, Makașov ș.a.

Se resimte suflul unei noi dictaturi, în care armata poate juca un rol nefast în destinul popoarelor incorporate în imperiu. Pumnul de fier, care se cheamă Armata Sovietică, e gata să se ridice. Ce putem opune forței brutale ce ne amenință? E un dureros semn de întrebare la care poate da un răspuns univoc în primul rînd Parlamentul republicii.

Cu vreo doi ani în urmă, le-am propus băieți lor de la «Literatura și arta» să fac pentru hebdomadarul lor un interviu despre Afganistan. Ce, n-ai despre ce scrie? mi s-a replicat. Ce poți să spui în presă, dacă orice material despre Afganistan, oricît de inocent ar fi, trebuie să fie parafat de cenzura militară, altfel nu poate fi publicat.

Mi-am amînat intenția pe altă dată, dar ultimul timp mă apasă gîndul că mîine poate fi tîrziu, întrucît, vezi bine, cei din Kremlin au ajuns la concluzia că fără cenzură e mare debandadă în presa asta. Iar noi mai depindem (deocamdată) de Kremlin...

Intervievatul (de altfel, tot cu el mă înțelesesem să fac interviul și acum doi ani), e un consătean de-al meu, îl zice Constantin al lui badea Andrei Ernu.

Țin minte, copil fiind, Costică era foarte sprînteh, poznas, zvăpăiat. De multe ori era și el printre noi, ăști mai mari, cînd «violam frontiera» după ce trecea grănicerul, ne scăldam în Prut și trăgeam cîte o raită în România, dar nu prea de parte, de teamă să nu dăm cu ostașii de vreun mistret. Oricum, după ce ne plimbam prin țara părinților noștri, ne întorceam pe malul sovietic aproape fericiți.

Costică înota foarte bine (de altfel, n-am întîlnit nici un colibășean care nu știe să înoate), iar cînd ne jucam de-a prindelea prin apă, la dig, era greu să-l prinzi. Dar, fiind șotios, cînd se scufunda cu capul în jos, nu știu cum, chipurile, îi că-deau chiloții și îl arăta, pardon, dosul celui care înota să-l prindă. Cei care îl prindeau, dacă era mai mare și mai voinic ca el, îl ținea un pic cu capul sub apă, drept răzbunare, ca să bea un gît de apă de baltă. Costică nu se supăra, era vesel mereu.

Nimeni nu bănuia, firește, pe atunci, că acest ștrengar va participa, peste cîțiva ani, la război. Va vedea moartea în față. Va vedea cum curge mult sînge, va vedea multă cruzime și multe nenorociri...

După armată, Constantin Ernu a făcut Universitatea, acum lucrează ca economist la o întreprindere din Chișinău. A rămas același om cu simțul umorului, dar e foarte cuminte și cumpătat. E căsătorit cu o nemțoaică get-beget (care vorbește bine, printre altele, și rusește, și românește), are un copil.

Cred că sînt suficiente (dacă nu prea multe) pentru datele biografice ale acestui băiat chipeș, simpatic. Acum trecem la dialogul pro priu-zis. 

Ilie Lupan

— Dragă Costică, nu ştiu dacă îţi face plăcere să-ţi aminteşti de Afganistan şi să povesteşti ce ai văzut şi simţit acolo, pe pămîntul fierbinte şi străin, dar eu te rog acum, în numele celor vreo 60 mii de cititori ai «Literaturii şi artei», să accepţi un dialog sincer, deschis.

— Accept. Nu m-am temut niciodată să vorbesc adevărul în discuţii cu colegii mei, cu rudele şi cunoscuţii care se interesau de ce se întîmpla în Afganistan. Ce am văzut acolo, în presa republicii s-a scris puţin. Cred că nimeni n-a încercat să destăinuiue adevărul întreg, să-l descrie. De altfel, pentru aceasta s-ar cere mult timp şi mult spaţiu.

— Să o luăm dar de la început. Cînd ai fost recrutat în armată? Înainte de a fi trimis în Afganistan aţi făcut, desigur, un timp, instrucţie în U.R.S.S.

— Am fost recrutat în toamna anului 1980 şi am fost duşi în Termez, un oraş din Uzbekistan, la frontieră, cu Afganistanul. Ne-au ţinut la poligon două luni de zile. Dar foarte puţin, numai de cîteva ori, am fost la trageri în aceste două luni, adică am avut o pregătire insuficientă pentru a fi băgaţi în foc, dincolo de Amu-Daria.

— Dar ştiaţi, contingentul vostru, că veţi fi duşi în Afganistan?

— Cînd am ajuns în Termez, se vorbea că, probabil, vom fi duşi în Afganistan, dar nu eram încă siguri de asta. Apoi, din discuţiile cu cei care erau la poligon de mai demult, am înţeles că toţi acei care sînt pregătiţi acolo sînt duşi drept carne de tun în Afganistan. Eram, acolo la poligon, aproape două sute de băieţi din Moldova care am fost expediaţi în Afganistan.

— Şi după cele două luni unde v-au dus?

— După două luni de zile am fost îmbarcaţi în tren şi duşi la Samarkand, iar de acolo — cu avionul, la Kabul. Era 30 decembrie 1980.

— Vasăzică, revelionul l-aţi făcut la Kabul?

— Nu. Anul Nou 1981 ne-a găsit în unitatea mea, în Bahram, care e la 60 kilometri… am văzut pentru prima dată în ce mizerie trăiau soldații sovietici. Ne-a apucat groaza. Dar apoi ne-am obișnuit.

— Da, este o vorbă că omul se deprinde și cu lagărul de concentrare, darmite cu Armata Sovietică. Vă era teamă în primele zile?

— La început — da. Parcă nici nu înțelegeam unde ne aflam, era mai mult o teamă de necunoscut. Nu știam ce o să facem, cu ce o să ne ocupăm. Pe urmă ne-am întîlnit în batalion cu unii moldoveni care erau de șapte luni în Afganistan și ei ne-au descris pe larg perspectivele activității noastre militare.

Era iarnă, iar în corturi — umezeală, frig, dormeam îmbrăcați. Primele șase luni în Afganistan le-am trăit într-o mizerie care nu a fost cunoscută, probabil, nici în cel de-al doilea război mondial. Aveam și păduchi și alte jivine pe corp. Nu puteai menține curățenia, căci nu era nici apă de spălat, nici haine de schimb nu aveam, nici căldură. În cort erau două cazane mici în care trebuia să aruncăm tot timpul cărbune, dar nici acela nu ajungea. Vara e foarte caldă — iarna la 60 de grade, dar iarna e frig. Noi ne
aflam lîngă munți, era un ger de 20—25 de grade.

— Ai cunoscut cazuri de refuz din partea soldaților sau ofițerilor de a merge în Afganistan?

— Cînd eram la Termez au fugit patru băieți din unitate, știind că vom fi trimiși în Afganistan. Nu țin minte de ce naționalitate erau și nu știu care a fost soarta lor mai departe, dar cît am stat noi acolo, ei erau căutați.

— Dar în Afganistan s-a întîmplat vreodată ca soldații sau ofițerii să se eschiveze de la participarea operațiilor militare?

— Deschis nu refuzau nimeni, căci noi trăiam conform legilor războiului și cei care refuzau să execute ordinele superiorilor erau executați în fața frontului. Erau multe cazuri cînd soldați, chiar și ofițeri, dezertau și treceau de partea trupelor de gherilă. Am capturat odată cîțiva insurgenți care au recunoscut că sînt instruiți în Pakistan de ofițeri sovietici.

– Și în ce consta serviciul tău în Afganistan, care îți era ocupația, dacă putem spune așa?

Batalionul nostru era destinat pentru aprovizionarea materială a unității – căram muniții, combustibil, produse alimentare. Mașinile noastre care transportau combustibil în Afganistan erau numite «făclii», căci ardeau frumos când insurgenții trăgeau și se aprindeau cisternele.

– Vasăzică, tu ai fost șofer?

– Da, am transportat și muniții, iar un an și jumătate – combustibil, cu mașini marca «Ural». În mai puțin de doi ani mi-au ars complet patru mașini. Tot așa au pățit-o și alți prieteni de-ai mei, cu care am împărțit pâinea războiului.

– Când și unde ai primit botezul focului?

– Botezul focului l-am primit în 1981, pe data de 21 martie, o țin minte și azi, căci am văzut prima dată moartea în față. Până la aceea mai auzisem împușcături, bubuituri, dar atunci fusesem ținta unui foc distrugător al mujahedinilor. Țin minte că eram pe la trecătoarea Salang. Munții erau înzăpeziți; am mers două zile până am coborât din munți și am rămas în urmă de coloană. Erau vreo zece mașini. La poalele munților se afla regimentul N., unde se adunau coloanele să meargă mai departe împreună, cu acoperire.

Am încercat să parcurgem distanța din munți până la regimentul N., prin Valea Charikar, unde se trăgea tot timpul, mai ales din așa-numita școală. Toți cei care au fost în Afganistan cunosc aceste locuri dintre Charikar și regimentul N. Școala era de fapt o grămadă de ruine, căci fusese distrusă de sovietici. De acolo eram mereu atacați de cei care își apărau pământul. Am încercat să parcurgem această distanță periculoasă fără acoperire, aveam doar pistoalele automate cu noi. În ziua aceea nu s-a tras din școală. Am trecut cu bine și prin orașul Charikar, credeam că am scăpat. Dar la vreo zece kilometri de Charikar am fost atacați prin surprindere. Parbrizul a fost spart, mașina mea a fost găurită de cîteva gloanțe, au fost ciuruite și anvelopele. Nu mai puteam merge mai departe. S-a oprit și prietenul meu Grigore Munteanu din Suhat, Cantemir, cu care am învățat la școala tehnică profesională din Cahul. Celelalte mașini au trecut pe lîngă noi și au mers mai departe. Grigore s-a oprit să mă ajute. Ne-am strecurat amîndoi sub mașina mea, între roți, căci roțile erau salvarea noastră prin ele nu treceau gloanțele. Eram atacați din două părți. Pînă atunci credeam că cu un încărcător cu treizeci de cartușe poți să-l termini în jumătate de minut, dacă tragi încontinuu. Noi aveam amîndoi cîte două încărcătoare — puteam să mai rezistăm cel mult cinci minute. Am tras noi cît am tras și cînd ne uităm — ne-au mai rămas cîteva cartușe.

— Dar ce transportați atunci cu mașinile?

— Atunci duceam rezervoare mari de cauciuc pentru combustibil. Norocul nostru că erau deșarte, altfel, să fi fost pline, puteau exploda de atîta foc.

Ședeam noi atunci, cînd aproape terminasem cartușele, și ne uitam unul la altul. Țin minte și azi, Grigore spunea, aproape plîngînd: uite, băieții noștri fac armata prin Odesa, nu departe de casă, dar pe noi ne-au adus aici ca să murim — pentru ce? Era foarte tulburat. Dar și eu, stăteam ghemuit, îmi curgeau lacrimile...

— Amîndoi vă gîndeați la moarte...

— Da. Dar mai speram totuși. Mașina lui Grigore era la vreo zece metri de a mea. El avea în cabină, de rezervă, o ladă de zinc cu o mie două sute de cartușe. Grigore îmi spune: Costel, tu ești totuși mai sprinten (știu că sînt candidat de maestru la greco-mane), eu am să te acopăr, du-te și adu cartușele celea, să mai rezistăm cît vom putea. 

Mi-am luat automatul în mînă, Grigore începu să tragă, iar eu m-am repezit, dar am făcut doar vreo cinci pași și am fost culcat la pămînt de o ploaie de gloanțe. N-am fost atins, dar cîteva gloanțe au trecut și prin cizme. Cred că am rîmat asfaltul cela și m-am întors înapoi sub mașina mea.

– Puteai să-ți închipui că ai venit înapoi pe sub asfalt.

– Păi cam asta era starea în care mă aflam. Grigore mi-a spus că ne-au rămas câteva cartușe, să ne lăsăm câte unul pentru noi, să ne împușcăm, căci știam că cine cade pe mâna mujahedinilor e torturat barbar. Am văzut fotografii și chiar cadavre de-ale camarazilor noștri torturați. Era ceva îngrozitor, de nedescris.

Cum stăteam noi gata să ne sinucidem, în momentul cel critic, au reușit să vină câteva blindate care ne-au scos din foc. Băieții noștri care au trecut cu mașinile au anunțat primul post, căci la fiecare 10–20 de kilometri era câte un post. Printre cei care ne-au salvat era și prietenul nostru Borș, de prin părțile Drochiei, care mai târziu a călcat pe o mină și a rămas fără picioare. Când am ajuns în batalion și băieții au văzut în ce stare era mașina mea, numai găuri, îmi ziceau:

„măi Costel, tu te-ai născut cu noroc…”

Mai apoi, timp de aproape doi ani am tot cărat combustibil, peste munții Salang, apoi – la Kabul, la Bahram, la Gealaalabad, la Ghazni, Kandagar ș.a.m.d. În afară de aceasta, mai în fiecare lună participam împreună cu «beretele albastre» în câteva operații de luptă în munți.

– Și ce însemnau operațiile astea de luptă la care participați și voi, cei din batalionul de aprovizionare?

– Însemnau război în adevăratul sens al cuvântului. De exemplu, din unele surse se afla cândva unde se găsește un detașament de gherilă și noi trebuia să mergem să-l nimicim. Sau, dacă era vorba de detașamente foarte mari, în provinciile dominate de mujahedini, cum erau Parvan, Pangir, se dădeau lupte ce țineau săptămâni întregi. La Pangir, unde se zicea că există zăcăminte de diamante, și noi am încercat de multe ori să ocupăm aceste locuri bogate, deși nu știam concret unde se află zăcămintele. Și de fiecare dată mâncam bătaie. Sufeream pierderi grele mai ales în defileuri, aproape de granița cu Pakistanul. Eu personal am participat la trei operații de luptă în munții Pangir, și fiecare a ținut cam cîte o lună. Ultima oară, în septembrie 1982, s-a dat una din cele mai grele lupte, căci, după cîte știu, am pierdut vreo șapte elicoptere militare, nemaivorbind de blindate, tancuri, camioane.

Au căzut și mulți băieți de-ai noștri. Afganii trăgeau foarte bine. Uneori îi vedeam pe mujahedini sus, în munți, cu îmtrăiere cu aruncătoare de mine pe umăr, ne minunam — cum le duc, că-s grele, au vreo optzeci de kilograme...

— Vocile străine transmiteau, în timpul războiului din Afganistan, că soldații sovietici se comportă cu populația pașnică asemeni unor barbari. Chiar așa să fi fost? Aceasta era propagandă antisovietică
sau constituia adevărul?

După ce m-am întors acasă, ascultam uneori informații difuzate de Moscova (dar pe atunci se vorbea foarte puțin de Afganistan) și rămîneam indignat de minciunile celea. În Afganistan ascultam emisiuni în limba rusă transmise de americani. Păi acolo era tot adevărul crud despre ceea ce se întîmpla pe mult-
pătimitul pămînt afgan.

Cînd treceam prin kișlakuri, în timpul operațiilor de luptă, în majoritatea cazurilor oamenii fugeau din calea noastră. Familii întregi își lăsau casele, averea și se retrăgeau în munți, de unde ne atacau, desigur, căci își apărau pămîntul. Dacă din vreo casă trăgea cineva, noi făceam una cu pămîntul casa ceea, desi-
gur că distrugeam «pentru orice eventualitate» și alte case din jur. Erau aruncate și bombe în kîșlakiuri, se ridicau niște ciuperci de fum, ca în filmele documentare din cel de-al doilea război mondial. Clar că acolo nimereau nu numai dușmani, ci și oameni pașnici. Lucrul acesta nu poate să-l nege nimeni din cei care au văzut războiul din Afganistan și țin la adevăr.

Odată am găsit niște foi volante în rusește care aveau cam următorul conținut: „Ofițeri și soldați ruși! Voi sunteți tineri, nu aveți nici douăzeci de ani, dar voi ați venit aici să muriți pe pământuri străine. De ce nu scrieți acasă părinților voștri, mamelor voastre, prietenilor voștri, rudelor voastre ce faceți voi aici, cum distrugeți școli, sate întregi, orașe întregi, cum ucideți oameni pașnici. De ce nu protestați împotriva acestui fascism?” Mai jos era scris: „Comuniștii expansioniști din Moscova și-au greșit planurile. Noi ne-am născut liberi, liberi o să trăim, o să luptăm și o să murim pentru pământul nostru”.

Am adus foile volante în batalion, i-am dat o foaie și unui praporgik și acela, cred că după ce a băut o sută de grame, le-a citit-o și altor ofițeri. Desigur că am fost chemat îndată, căci în fiecare batalion era câte un securist. Am înțeles că știe totul despre mine: că sînt sportiv, că nu beau, nu fumez. Am rămas uimit, căci era un om pe care mai nici nu-l știam, dar el știa totul despre noi. M-a întrebat de unde am luat foile volante. I-am răspuns că le-am găsit în munți. Mi-a mai pus un șir de întrebări: cu ce ne ocupăm, ce vorbesc băieții despre serviciu, ce lucruri cumpărăm. Eu m-am eschivat să răspund, am spus că în compania mea totul e bine…

– Bine, dar camarazii tăi nu au reacționat în nici un fel, nu au încercat să protesteze măcar în vorbă sau cel puțin să-și fi pus întrebarea ce caută ei în Afganistan?

– Nu a protestat nimeni, că nu aveai cui protesta acolo. Era cu totul altă atmosferă, trăiam după legile războiului. Ori execuți ordinile, ori ești executat.

— Cunosc un consătean deal nostru care a aflat că contingentul său de recruți, primul din anul cela, va fi trimis în Afganistan. Și totuși el, fire romantică sau naivă, se grăbea să se prezinte la comisariat. Cumnatul lui îl sfătuia să mai aștepte, să se facă bolnav. Premilitarul romantic însă aduse un argument „tare“: nici un colibășean n-a murit în Afganistan, el fiind foarte credincios, Dumnezeu avîndu-i în paza Sa. Dacă vrei să fii tu primul, du-te, i-a răspuns cumnatul său, care știa ce e Armata Sovietică... Credeai într-adevăr în Afganistan că Dumnezeu te are în paza Sa?

— În compania mea erau 54 de băieți, dintre care în doi ani de zile zece au fost uciși, unul s-a întors fără un picior, altul fără o mînă, nemaivorbînd de faptul că majoritatea au fost răniți. Din Colibași au fost în Afganistan vreo cinci băieți, pare-se. Toți, slava Domnului, s-au întors acasă. Nu știu dacă sîntem buni în fața lui Dumnezeu, în orice caz toți sîntem creațiunile Lui pe care le iubește și eu cred că acolo, în Afganistan, m-am aflat în paza Lui. Sînt convins de asta, pentru că doi ani de zile părinții, mai ales mama, s-au rugat neîncetat lui Dumnezeu. Sînt convins că rugăciunile mamei m-au păzit, căci de multe ori am fost sub gloanțe, am privit moartea în față. Se întîmplă adesea că băieții îmi spuneau: «Costel, dacă mai scăpăm și de data asta, din această luptă, să știi că există Dumnezeu». Și, desigur, după ce scăpam teferi, ei mai uitau cîte oleacă de Dumnezeu. În orice caz, eu am crezut tot timpul că Dumnezeu m-a păzit în Afganistan.

— Tu într-adevăr îi considerai dușmani pe așa-numiții «dușmani» afgani, atunci, în Afganistan?

— Nu i-am considerat niciodată dușmani pe mugeahezii, pentru că înțelegeam: ei își apără pămîntul, demnitatea și libertatea lor. Iar noi eram niște unelte în mîinile Kremlinului. Trăiam după legile războiului, aveam dreptul să dormim doar cel puțin patru ore pe zi, în restul timpului trebuia să executăm ordinele fără crîcnire. Și cînd intram în luptă, băieții, dacă vedeau cum cad răpuși prietenii, cum le zburau creierii din cap, își pierdeau mințile, se transformau într-un mecanism care nu gîndea, ci știa doar să ucidă, să ucidă. Erau cuprinși de un fanatism sîngeros.

Războiul din Afganistan a fost mai mult decît o crimă internațională. Nu mai zic că prestigiul U.R.S.S.-ului, și așa jos, a scăzut foarte mult. Mari pierderi umane (datele oficiale spun că au murit acolo vreo 13 mii de oameni, eu cred că aceste cifre sînt diminuate), colosale pierderi materiale. Afganistanul înghițea milioane de ruble pe zi, bani care puteau fi folosiți în domeniul medicinii, învățămîntului... Cîtă tehnică distrusă în zadar. Cîte vieți omenești au fost secerate pentru a satisfăce ambițiile politice ale unor descriereților!...

Majoritatea băieților care au participat la lupte s-au întors acasă cu psihicul dere-
glat...

Să-ți mai spun un caz cum acționa războiul asupra psihicului soldatului. Aveam un an de slujbă și ni s-au dat, mie și prietenului meu Călin Ermurache, cîte un novice, să-l deprindem cu abecelul războiului. Veneam, vasăzică, din Salang cu combustibil. Am rămas în urmă de coloană, eu și cu Călin. Novicele meu era de prin Krasnodar. Vorbeam de una, de alta. Treceam pe locurile primejdioase, de Charikar, nu era departe regimentul 177. La un moment dat am simțit că sîntem luați la țintă. Aveam  presimțiri mai tot timpul cînd eram atacați. Cîteva rafale de automat și o ploaie de gloanțe străpunseră parbrizul și șuierară printre noi, din ricoșeu cîteva s-au oprit în vata spetezei scaunului meu. Am apăsat pe accelerator. Mă rog, afganul și-a făcut datoria, eu aveam grijile mele. Și Călin a vîjîit pe alături. Cînd am ajuns la postul nostru și am coborît, novicele meu era alb ca varul, îi tremurau mîinile, nu putea vorbi de spaimă. Păi uite, a doua zi băiatul cela s-a împușcat. Adică n-a vrut să se sinucidă, ci doar să se rănească și să fie demobilizat. A tras în picior, dar glonțele i-a ieșit prin ficat. El nu știa, sărmanul, că gloanțele erau cu centrul deplasat...

— Dar pe tine ce te-a ajutat să reziști, prin ce ți-ai menținut moralul, echilibrul sufletesc?

— Eu totuși am crescut într-o familie de credincioși. Am fost educat astfel: că mai presus de toate se pune Dumnezeu, bunătatea Lui și dragostea față de oameni. Mă durea inima cînd vedeam, în Afganistan, că chiar și conaționalii mei dădeau dovadă de cruzime față de prizonierii mugeahezi. Deși nu puteam să-i acuz. Nici pe unii, nici pe alții. Unii vădeau ferocitate dintr-o durere cumplită pentru libertatea călcată în picioare, alții răspundeau cu aceeași cruzime la violență, parcă voiau să-și răzbune prietenii. Dar vinovatul era cu totul altcineva — cei care i-au încolonat și i-au pus față în față să se ucidă...

Cred că am fost în paza lui Dumnezeu și echilibrul psihic și sufletesc mi l-am putut menține anume datorită credinței.

Deși, cînd m-am întors din Afganistan, mă simțeam obosit de toate prin cîte mi-a fost dat să trec și să văd. Dar îmi pare că am trecut prin iad. E ceva îngrozitor. Mă străduiesc să uit tot răul ce l-am făcut acolo noi toți. Trebuie să privim lumea cu alți ochi, să ne orientăm spre bunătate, dragoste și milostenie, să ne schimbăm mentalitatea. Dar numai un Dumnezeu ne poate schimba sufletul omului. Doar atît, că și noi trebuie să dorim acest lucru. Nici o perestroikă, nici o filosofie nu-l poate ajuta pe om, decît credința în Dumnezeu, sau așa, omenește, credința în ceva bun. Dar bunătatea vine numai de la Dumnezeu.

— A fost vreun caz cînd v-ați întâlnit foarte aproape cu mugeahezi?

— Desigur. Odată, era prin februarie 1982, participam la o operație de luptă în Valea Verde, noi îi ziceam Valea Morții, o cîmpie mare, de vreo 70 pe 30 kilometri, între munți, nu departe de Charikar. Unitățile mugeahezilor erau încercuite, nu trebuia să-i lăsăm să se retragă în munți. Eram cu patru cercetași, ne tîram la poalele munților. Cînd, la un dîmb, dăm nas în nas cu patru mugeahezi, la vreo cinci metri de noi. Nu eram gata să tragem nici noi, nici ei. Am stat așa bunghiți unii la alții urmărind orice mișcare preț de cîteva secunde, care ni s-au părut foarte lungi, apoi un mugeahid și-a strîns mîinile în semn de prietenie zicînd „Drujba, drujba" și ei au început să se retragă înapoi, tot pe brînci. Același lucru am făcut și noi — tot atunci.

Altminteri ne întîlneam ori în luptă, ori cînd cădeau prizonieri. Sînt oameni ca toți oamenii și ei. Printre conducătorii lor erau, de altfel, și oameni care făcuseră Academia Militară „M. V. Frunză“ din Moscova și cunoșteau bine tactica militară sovietică.

— Îmi povestea un conoscut cum l-au adus pe un văr de-al lui din Afganistan, în sicriu de zinc. Părinții băiatului nici nu și-au dat bine seama ce s-a întîmplat, că medicii care i-au însoțit pe militari le-au făcut niște injecții. Procedură repetată peste un anumit interval de timp. Stăteau, bieții părinți, cu ochii pierduți, fără să plîngă, muți. Cunoscutul meu s-a revoltat, a cerut să nu li se mai facă injecții, să fie lăsați să-și plîngă feciorul, dar s-a apropiat de el un necunoscut în civil, venit și el cu militarii, și i-a spus cu un ton poruncitor să nu se amestece. Cunoscutul meu a înțeles că tipul era de la K.G.B. și s-a resemnat. Oare chiar atîtea măsuri de precauție trebuiau luate chiar și la înmormîntarea victimelor din Afganistan?

— Nu știu ce se făcea acasă, dar știu că din Afganistan se trimiteau uneori în sicriu de zinc pietre, nisip, sicriul fiind închis ermetic. Odată veneam de la Poli-Humri spre trecătoarea Salang și am fost atacați. O cisternă cu benzină s-a aprins și șoferul n-a reușit să sară, din mașină. Auzeam numai niște răcnete înfiorătoare. La urmă am găsit un morman de oase și vreo 15 kilograme de carne carbonizată — tot ce a rămas din camaradul nostru. Rămășițele pămîntești au fost strînse într-o pătură, apoi trimise în sicriu acasă. 

Alt caz — eram într-o operație de luptă la Pangir, la minele de diamante. A explodat un aruncător modern de proiectile cu patruzeci de țevi. Din șofer am găsit numai o mînă sfîrtecată. Au fost și cazuri de felul ăsta: comandanmentul îi înștiințează pe niște părinți că feciorul lor «a căzut erou, executîndu-și misiunea internaționalistă...», le trimite un sicriu cu nisip, apoi are loc înmormîntarea, după care se dovedește că soldatul cutare a fost făcut prizonier și e în viață.

— Intervenția în Afganistan a fost una din multele crime pe care le-a comis regimul sovietic și mă  îndesc acum: Doamne, am scăpat oare de pericolul unor noi conflicte, la care și băieții noștri pot fi trimiși în diferite regiuni ale imperiului sau ale unui conti nent? Pe cît de hotărît a fost Parlamentul nostru atunci cînd a adoptat hotărîrea cu privire la formarea Gărzii naționale, pe atît de timorat și dezorientat s-a dovedit a fi cînd și-a anulat propria hotărîre, după decretul lui Gorbaciov din 25 decembrie 1990. Și iată rezultatul: pînă la 14 februarie erau aduse în Moldova deja șapte sicrie din Armata Sovietică, pe timp de pace, într-o lună și jumătate.

— Cred că Parlamentul nostru ar trebui să revină la hotărîrea sa privind crearea Gărzii naționale. Băieții noștri trebuie să-și facă serviciul militar pe teritoriul republicii, să nu mai fie trimiși în zonele fierbinți, cum a fost în Tbilisi, Baku, Vilnius. Băieții nu sînt vinovați, căci ei se află în armată și execută ordinele superiorilor. Armata nu trebuie să fie folosită pentru soluționarea conflictelor, sau să vină în ajutor la chemarea unui grup de anonimi, cum a fost la Vilnius, Riga. Ei tre buie să apere țara de invazie străină, conform regulamentului. Armata trebuie să fie armată, ci nu detașament de represalii.

— În încheiere, ce le-ai dori conaționalilor care își fac serviciul militar, precum și camarazilor tăi din Afganistan? Făcînd abstracție, bineînțeles, de ziua de 23 februarie.

— Băieților care își fac serviciul militar le-aș dori să se întoarcă acasă sănătoși și să țină minte întotdeauna că în primul rînd ei sînt oameni, apoi soldați, și să se gîndească atunci cînd execută un ordin, căci și superiorii pot da ordine greșite.

Camarazilor mei le-aș dori de asemenea sănătate, pace, înțelegere și dragoste, să le fie fericiți copiii și să nu se mai repete niciodată Afganistanul.

Le-aș mai dori să cunoască o renaștere spirituală, să se curățe de toată răutatea pe care au văzut-o, de tot răul pe care l-am făcut cu toții în Afganistan. 

Aș mai atrage atenția autorităților să aibă grijă de familiile, de părinții băieților care și-au pierdut viața în Afganistan. Și în genere de băieții care au fost în Afganistan — mulți sînt bolnavi, invalizi...

Trebuie să ne tămăduim cu toții rănile sufletului.

Pentru conformitate:
Ilie LUPAN